- thoughts -

uite ca nu a trecut inca un an :)) o noua obsesie muzicala : lifehouse - broken (chiar daca nu e potrivita cu tomul zilei de astazi care e super)

o mazgaleala mai veche, de pe 19 martie

Ma enerveaza ca atunci cand am febra, cand din punct de vedere fizic sunt vraiste, gandurile sunt in ordine si imi vin niste idei bune... iar cand nu am febra nu stiu ce si cum: mi se ingramadesc toate in minte, totul e in ceata.

Si acuma stau si ma uit la o foaie goala si nu stiu ce sa scriu...iar cand incerc sa adorm, si nu reusesc, imi vine sa iau o bucata de hartie si sa scriu!

Echilibrul! Intotdeauna e bun, cica in toate domeniile; o prima problema ar fi cum il gasim; o alta, mai mare, cum il mentinem...cum reusim sa stam pe pozitie.

Cand stateam azi in troleu aceleasi idei vechi: in jurul meu oameni care nu stiu ce fac (sau eu nu stiu ce fac ?), care sunt constransi de responsabilitatile de la serviciu/familie (sau doar eu ?)

De ce nu fac oamenii mereu ce le trece prin minte? Pentru ca.... nu au curaj! Pentru ca au uitat ca pot face asta, ca pot face ce le trece prin cap; pentru ca nu e moral ce le trece prin cap (ma rog, aici e restrictie de functie); pentru ca nu au bani; pentru ca spun: „am timp dupa ce rezolv treaba asta” si apoi vine alta treaba si tot asa; amanam din diverse motive; nu suntem cinstiti sa ne uitam in oglinda si sa spunem: „pai nu am sa am curajul niciodata sa fac asta” ci suntem ipocriti si spunem: „am sa fac, dar mai incolo”; si se stie ca acest „mai incolo’ cateodata (destul de des) nu mai vine niciodata; si asta tot din diverse motive: pentru ca murim inainte de „mai incolo”;

Mda, acuma sa ma opresc, sa citesc ce am scris mai sus ca teleghidata si sa inteleg ce vroia subconstientul meu sa imi transmita... un lucru e clar: eu nu ma uit prea des in oglinda ... la propriu!

Acum vreo 2 zile am vazut episodul ce trata creierul uman din „Human body: Pushing the limits”; au fost prezentate cateva cazuri interesante din viata reala in care „creierul”, nu mintea noastra (ratiunea) au salvat vietile oamenilor; cum sa supravietuiesti 76 de zile pe mare pe o barca in deriva ? cum sa supravietuiesti 45 de zile intr-o pestera ? cand te hotarasti sa fugi sau sa infrunti un incendiu devastator ? la intrebarile de genul acesta raspunde creierul cand trece pe pilot automat; de ce avem nevoie de somn si nu putem fi niste roboti care pot lucra non-stop? Pentru ca suntem niste roboti si creierul nostru are nevoie de reparatii zilnice, are nevoie sa stabileasca care dintre informatiile primite peste zi merita retinute si puse deoparte, eventual transformate in amintiri, si care trebuie aruncate la gunoi; no, cam suna a decizii importante.... deci noi luam niste decizii destul de importante cand dormim, cine ar fi crezut? [...] tot in episodul acesta se sugereaza ca am putea profita la maximum de capacitatea creierului nostru daca am reusi sa ne controlam visele, pentru ca doar in dreaming world suntem cu adevarat inovatori, organizati, creativi....geniali, pe scurt.

Nici macar nu imi aduc aminte cand am visat ultima data....super! actually brilliant i’d say!

Dar cu visurile cum ramane? Deci lasam lasitatea, slabiciunile, money problems sa fie niste obstacole de netrecut ?

Am adus vorba despre echilibru: cum stim ca luam deciziile potrivite? Probabil ca depinde ce inseamna potrivit. Depinde de perioada de timp pe care e definit „potrivit”. „deocamdata, ar fi potrivit sa fac asta”. Serios ? „ Deocamdata ? Mai incolo ? Trebuie?” ma insel sau nu, nu stiu, dar probabil ca nu ar trebui sa faca parte din vocabularul unui om asa cum vreu eu sa fiu. „cum vreau sa fiu” sau „cum sunt” ? ... cred ca „cum vreau sa fiu” e mai potrivit. ... potrivit?? Again!!! Deci lucrurile sunt foarte simple: iti propui ceva si vezi ce trebuie sa faci ca sa reusesti. Iti faci planuri, pui pe hartie, apoi revii, schimbi, imbunatatesti... si asta ar trebui sa dureze mai mult decat atunci cand iti propui lucrul respectiv; si de fapt ce este important? La sfarsit, vei aprecia mai mult straduinta de a-ti indeplini visul, decat visul in sine; ce inseamna expresia : „traieste-ti visul” ? inseamna sa te bucuri cand ai reusit sa ti-l implinesti sau inseamna sa te bucuri de fiecare treapta pe care o urci ca sa ajungi in varf ? cand urci un munte te simti fericit in varf sau cand urci ? ... nu am escaladat prea mult, dar spun: atunci cand ajungi in varf esti fericit ca ai ajuns, esti obosit.. si te uiti mai departe, la coborare, iti alegi traseul.... iar cand urci, te bucuri ca esti acolo, ca faci ce faci, te simti mai puternic atunci cand simti ca nu mai poti si totusi mergi mai departe; devii mai puternic cand urci, nu cand ajungi sus ! cand ajungi sus, esti vulnerabil !

Mda, si cum te decizi ce munti sa escaladezi? Si apoi, ce traseu sa alegi.... uuu, asta e strong: ce traseu sa alegi ? depinde de principii, de caracter...

What matter’s at the end ? Muntele? Traseul ? pozele facute? Panorama din varf ?

dupa aproape inca un an... revin :))mi-am adus aminte de blog pentru ca astept sa se incarce episodul din grey (sezonu 8 e pe val!) pe vplay si n-am chef nici de jocuri nici de mess....asa ca imi golesc creieru pe tastatura.... chiar trebuie sa il golesc la cata informatie trebuie sa retina in urmatoarea perioada :)) s-a dat startul la prima sesiune....

dar nu vorbesc despre asta; trebuie sa adaug la carti preferate "invingatorul ramane intotdeauna singur" de paulo coelho; aparuta anul trecut in toamna, "aleph" nu a atins asteptarile...si eram asa nerabdatoare sa o citesc; acuma am chef de ceva russian :)) i need dostoievski; i hope i'll get some soon after exams :D

and....i really don't know what else to say

ps: i read my last post and i would like to confirm: still listening lady antebellum :))

oh, yes, i forgot to say: it's friday, 13 :)) great day!!!

e amuzant, chiar amuzant :)) că mi-am adus aminte "parcă mi-am făcut odată un blog..." şi am intrat acum, după aproape un an :)

ideea era alta: să scriu ca să recitesc când uit: trebuie să fiu nesimţită!!! trebuie să nu-mi pese, să nu mai pun la suflet totul, de fapt aproape nimic pentru că nu merită....
Cândva îmi spuneam: dacă mi-e frică de refuz înseamnă că nu trebuie să ajung la el, să fiu pusă în situaţia de a fi refuzată; acum consider că este greşit raţionamentul...Trebuie să nu-mi pese! Sunt prea sensibilă pentru ce se întâmplă în jurul meu.

Sunt prea multe lucruri frumoase pentru a spune NU. Spune da, şi POATE nu vei avea de regretat ce ai ales să faci; ori este bine ştiut că a regreta că nu ai făcut ceva e cel mai rău lucru...

Şi altceva ce să mai spun pentru "posteritatea" ce voi deveni... Că oamenii sunt întotdeauna răi, mincinoşi, suferă de spleen, sunt meschini, da' mie nu mai trebuie să-mi pese, trebuie să zâmbesc şi să zic ca ei şi să fac ca mine. Aşa e cel mai sănătos. "Implicare artificială, sănătate pentru sufleţel". Suferinţa există întotdeauna pentru că nu pot să nu simt, dar nu trebuie să existe sentimentul de regret. Dacă tot la prăpastie se ajunge, mai bine merg pe drumul cel mai frumos, decât pe cel cu arbuşti, care maschează prăpastia la început!

Concluzia: Nu mai refuza, profită de ocazie, că nu ştii de unde sare iepurele!

ps: "Be the change you want to see in the world" (Mahatma Ghandi) - mă înnebuneşte....
notă artistică: Lady Antebellum - descoperire nouă & domnu' Dino Buzzati are nişte povestiri tare frumoase :)

mostră din Antichitate...

Luni 24 octombrie 2005

Pagină de jurnal

O zi tristă în natură, dar şi pentru mine. Frunzele cădeau asemenea speranţelor mele. Cu prietenele mă înţelegeam bine, însă toată clasa era cuprinsă de...vis. Ne-au fost prezentate notele la testele de la Limba Română, iar rezultatele au fost groaznice. Eu am luat şapte şi mai aveam nouă, Roxa 7, însă mai avea 10, Andreea 9 şi avea un 10 ş.a. Începusem anul şcolar foarte prost (8-mate; 9 şi 7-rom; 10-geografie). Mă simţeam groaznic mai ales că trebuia să le spun părinţilor despre nota mea "frumoasă". A fost o zi ce se anunţa mişto, însă nu a fost să fie. Nota la chimie m-a bucurat puţin, însă nu îndeajuns. Pentru ce mă aşteptam, 9,25 era bun. Nu eram pregătită să iau doar note de 7,8 şi 9, voiam cu tot dinadinsul să iau 10 la biologie, fizică şi altele.
Doamna dirigintă ne pregătisedintr-a 6-a pentru astfel de note, însă nu şi pe părinţi. Unii colegi erau complet debusolaţi, iar alţii spuneau că va fi timp şi pentru note mai bune. Nu ştiam ce să zic, dar eram absolut sigură că această notă îmi va scădea media la română, apoi pe cea generală...
Natura îşi pregătea plantele pentru somnul de iarnă. Pentru mine era un coşmar, şi cred că pentru întreaga clasă. Reproşuri peste reproşuri, mulţumiri şi nemulţumiri, teme şi lecţii, aceasta era viaţa unui şcolar obişnuit din mileniul 3, secolul 21, anul 2005.
Vroiam demult să încep acest jurnal însă nu am găsit timpul şi inspiraţia necesară. Acum însă scriu ceea ce gândesc şi cred că trebuie să fac ce trebuie la momentul potrivit. Scriu pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva care nu trebuie să mă aprobe, să mă mustre etc.
Nu mai am timp să scriu pentru că trebuie să-mi fac lecţiile şi ... să dau "cuiva ceva" (părinţilor vestea)

p.s.: Pe timp de război cu conştiinţa...

incipit...

Mintea omului compară. Non-stop. Orice, oricum, din diferite motive. Ar fi interesant să poţi avea lângă tine propria persoană „de acum 5 ani” şi cea „de peste 7”. Sună ciudat, dar mie una mi se pare un lucru deosebit.
Întrucât nu ştiam cum să încep „arhiva virtuală de gânduri”, am aşteptat până mi-a venit o idee acceptabilă : să pun alături prima pagină, una intermediară şi ceva recent. Şi sper că n-o să mai dureze mult până am să pun şi în practică...

Ps: va trebui să treacă o vreme până mă obişnuiesc să nu caut repede un petic de hârtie ca să mâzgâlesc urmele lăsate de neuroni la mansardă, ci să pun lăbuţele pe tastatură ;))